Luni n-a fost școală, iar creierul a tradus că e tot weekend, deci mâna sus cui i-a dat cu valoare de adevăr următoarea relație: MARȚI = LUNI.
Luni, cel mare termină la ora 14, iar marți, la 15.
Știam că e obosit după 3 zile de excursie la București, știam și de testele anunțate pentru săptămâna asta. Zic: hai să-l sun după ore, să-i propun să-l iau de pe drum, spre casă.
NB: el face drumul de 15 km dintre casă și liceul din Copou, pe trotă, în cca 30 minute. Cu mașina ar dura cam o oră și ceva.
Dar la ce oră sună mama lui grijulie? La 14 și-un pic.
Telefonul închis. Ori i s-o fi descărcat, ori l-o fi închis.
Mai sun o dată. Mai pe la 15 fără 15. Tot închis. Alung gândurile de îngrijorare gen oare i s-o fi întâmplat ceva, oare, oare, oare.
Pe la 15 plec spre casă fără niciun ficior. Cel mic a ales să vină de la teatru cu gașca, cu autobuzul.
Opresc pentru un shopping. Pe la 15:30 mai aveam un pic și ajungeam acasă.
Dar, surpriză!, sună ficiorul: Poți să mă iei de pe drum? Cred că am o roată cam moale.
Da bine, măi, băiete! Acuma zici? Te-am sunat până acum de vreo 2 ori. Chiar voiam să te iau. Dar acum am ajuns acasă. No, vin după tine numai dacă-i grav!
El a zis ceva că acum a văzut, că poate mai poate merge, că a avut telefonul închis că nu i s-a încărcat as’noapte.
Atenție la mamă: deja îl judecam că a frecat menta pe undeva, cu băieții, că l-a durut în kur că l-am sunat, că-i amețit de n-a văzut că are telefonul descărcat și încă vreo două.
Copilul a și făcut câteva pauze lungi pentru că nu știa de ce-s cătrănită – pauze pe care eu le-am interpretat ca fiind bâlbâieli și scuze de doi lei.
De fapt, fiecare avea motivele lui, dar privea aceeași situație din două perspective diferite. El terminase orele la 15, eu știam că le termină la 14, ca luni.
A ajuns acasă pe trotă care avea o roată moale, fără a fi grav.
Și, ca din senin, am ditamai epifania: băi, azi e marți!
Mi-am dat și-o palmă peste frunte ca să mi se fixeze informația.
Ficior, hai să-ți spun de ce ți-am dat cu flit când m-ai sunat: delay de soft, am avut senzația că e luni și-ai terminat la două. De la două la trei te-am sunat de vreo două ori, fix ca să te iau cu mașina de pe drum. Iar când m-ai sunat tu, eu tocmai ajungeam acasă.
Ficiorul se uită la mine și înțelege contextul. Dă ușor din cap – știe că n-am terminat.
Ficior, te rog să mă ierți, eu m-am enervat singură, tu n-ai nicio vină. Am văzut situația doar din punctul meu de vedere, nu l-am văzut venind pe-al tău.
Lui nu-i e greu să privească lucrurile diferit. De fapt, pentru el nici n-a fost o așa de mare scofală. Pentru că el știe că responsabilitatea pentru ceea ce cred, spun și simt, când mă enervez, e 100% a mea. Pentru că l-am asigurat în repetate rânduri că eu aleg (pe pilot automat, bineînțeles) să reacționez așa. Am variante la asta? Bineînțeles!
Oare cum ar fi viața fiecăruia din noi dacă am alege să facem, să reacționăm diferit? Fără să apelăm la vina și rușinea celorlalți. În mod sigur am avea relații mult mai bune, în special cu cei foarte apropiați.
Revenind la ficior: mi-a răspuns că e OK, că știa că dacă se dezumflă roata mai tare o să vin după el și că de-abia așteaptă să mănânce ceva, că-i rupt de foame.
End of story.
––––––––––
- Eu mă enervez singură.
- Sunt 100% responsabilă de ceea ce simt, spun și fac.
- E OK să greșesc. Din greșeli învăț. Îmi asum și plătesc, fără să mă simt vinovată sau rușinată.
Acestea sunt câteva coduri despre care povestesc în atelierele de Responsabilitate, gândire critică și încredere în sine pe care le pot aduce la clasa copilului tău, la atelierele cu părinții sau la workshopurile cu profesori.
