În jumătate de oră, doi părinți mi-au trimis același mesaj: școala caută specialiști, traineri sau asociații care să ajute la prevenirea violenței și a bullyingului.
Mă bucur că se caută sprijin – de fapt, e genial! Și există părinți care dau mesajul mai departe și profesori care vor să facă ceva. O inițiativă grozavă!
Dar, înainte de alegerea persoanei care vine în fața copiilor, e bine de analizat așteptările. Ce așteptări sunt de la specialistul ales. Pentru că, uneori ceea ce are de făcut, sună a misiune imposibilă.
„Vine cineva, le explică despre bullying și se rezolvă.”
Ne strângem în clasă. Aflăm definiția, vedem niște exemple, spunem că nu e frumos să rănim. Copiii confirmă. Eventual facem și o fotografie.
Gata? De mâine nu ne mai umilim, nu mai excludem, nu mai râdem în grup de același coleg?
Hai să ne mutăm puțin între adulți.
Tu cât timp ai nevoie ca să schimbi un obicei? De câte ori ți-ai promis că nu mai ridici vocea? Că data viitoare când cineva spune ceva cu care nu ești de acord nu te mai aprinzi ca un grătar care a primit un jet de benzină?
Știi deja că ai putea reacționa altfel. Și totuși, între „știu” și „reușesc când sunt furios” mai este ceva de lucru.
Exact acel ceva le cerem uneori copiilor să rezolve într-o oră de vorbărie.
O întâlnire poate deschide o discuție importantă. Poate ajuta un copil să recunoască o situație, să spună ce trăiește sau să descopere o altă reacție. Merită făcută. Dar apoi are nevoie de ocazii să exerseze și de adulți care să-l sprijine consecvent.
Ce fac atunci când mă enervez? De ce reacționez așa? Ce stă în puterea mea să fac? Cum spun „oprește-te”? Cui cer ajutor?
Deci: o oră nu e suficient. Doar lucrul cu copiii nu e suficient. Nu există o rețetă a lui suficient pentru subiectul ăsta, dar, în mod sigur pot să spun că, dacă se dorește cu adevărat o schimbare reală, e de muncă.
„Trebuie să fie o persoană foarte serioasă. Cu multe diplome, neapărat!”
Pregătirea contează. Experiența contează. E firesc să verificăm cui îi încredințăm o clasă de copii. De fapt, asta e prima întrebare pe cre mi-o pun și eu atunci când aleg un colaborator sau o persoană care să lucreze cu copiii mei. Dar asta e abia sita rară.
Aș pune însă pe lista de întrebări și câteva lucruri care nu încap într-o diplomă: știe să-i asculte? Înțelege glumele lor? Poate explica ceva fără să țină o predică? Ce face când un copil îl contrazice sau spune ceva incomod?
Poți cunoaște foarte bine un subiect și totuși să pierzi clasa în primele cinci minute. Copiii… hm! Nu sunt deloc indulgenți.
Copiii au nevoie de un om prezent, care observă ce se întâmplă între ei și își adaptează intervenția. Care poate fi energic, poate râde cu ei și poate rămâne ferm când cineva sare calul.
„Sigur vine gratuit. Doar e pentru copii!”
Aici am o veste despre viața specialistului după atelier: merge la benzinărie, cumpără mâncare, plătește căldura și apa. Mai plătește cursuri, materiale și cheltuielile propriilor copii.
Încă nu am auzit ca furnizorul de electricitate să accepte drept plată: „Luna aceasta am făcut o activitate foarte frumoasă la o școală.”
Există voluntariat și există proiecte finanțate prin care participarea copiilor este gratuită. Sunt valoroase. Dar gratuit pentru beneficiar înseamnă că altcineva acoperă costul sau că un om alege să-și ofere timpul.
Putem întreba ce posibilități există. Putem căuta finanțare sau construi un parteneriat. Doar să nu transformăm disponibilitatea de a lucra fără plată într-o probă de bunătate. Dacă vrem un demers serios, merită să discutăm despre timpul de pregătire, munca efectivă și continuitate.
Iar când invităm pe cineva la școală, pe lângă „Cât durează?” și „Cât costă?”, aș mai pune o întrebare:
„Ce vom face noi, adulții din jurul copiilor, după ce plecați?”
