Povestea unui scandal din mașină

Am doi băieți: unul e într-a șasea iar cel mare e proaspăt licean. Locuiesc la sat, la vreo 8 km de școala celui mic și cca 12 km de liceu. Îi duc la școală cu mașina și, deseori, tot eu îi aduc acasă. Cel mare e mult mai autonom, deci nu ajung să fac mai mult de 20 km pe zi.

Vara asta a mai fost și examenul celui mare, cu tot tacâmul – nu că m-aș fi stresat prea mult, dar, ceva frici, tot am avut.

Lucrând mai mult de-acasă, în vacanță, m-am simțit datoare, din poziția mea de părinte elicopter, cu micul dejun, prânzul și cina. Apoi, din poziția de țărancă-gospodină, datoria s-a extins și la ce mai este de făcut într-o gospodărie mică. Deci, ca să se știe: la gătit și deretecat să nu mă chemați niciodată. Îmi ajunge vacanța de vară!

Și uite-așa, mi-aduc aminte de vacanțele mele, de pe când eram ca ei: aveam mereu treabă. Cu animalele, în grădină, iar, după ce m-am domnișorit, am început și la bucătărie. Era puțin timp pentru joacă, dar noi (eu, frate-meu și ce copchii mai strângeam de prin vecini), ne făcem joacă in orice. Era de desfăcat porumb? Noi făceam concurs: cine strânge cei mai mulți ciocălăi! Era de strâns buruian pentru animale? Mă bucuram văzând cum alergau spre mine găinile, curcile și porcii când mă zăreau venind din grădină. De puii de găină, de pisică, de mieluți, de boboci și de purcei mi-e cel mai dor. Mi-aduc aminte de colecția de vânătăi și julituri, de apa neagră care se scurgea de pe mine când mă spălam seara și de unghiile pe care le-aveam curate doar iarna. Și câte și mai câte!

Mă bucur acum că nu mai am atâtea de făcut, deși îmi caut. Nu știu dacă să mă bucur că nu mai am treburile dintr-o gospodărie mare, pentru băieți. Pentru că am ajuns să trag de ei ca să-i dezlipesc de ecrane! Este a treia vacanță de vară în care am intrat cu groază, din cauza asta. Mi s-a acrit s-o fac pe polițaiul. Mi s-a acrit să vin cu propuneri care să fie întâmpinate cu refuzuri și oftaturi, indiferent de subiect. Mi s-a acrit. Am senzația că-s o mamă rea – ba pentru că nu reușesc să-i țin departe de ecrane, ba pentru că, citez, toți părinții își lasă copiii în voia lor, să stea câte 10 ore pe jocuri și eu, nu. Ba că-s iresponsabilă, ba că-s kontrol freak mom.

Iar în dimineața asta… mi s-a dus pe apa sâmbetei tot autocontrolul! Am urlat la cel mic din toți bojocii. Din cauza telefonului. Ba nu: din cauza faptului că stătea pe insta în timp ce eu aveam pretenția ca el să-mi răspundă la niște întrebări decisive pentru viitorul omenirii.

Și de ce, puricii mei, m-a activat asta?

Pentru că m-am simțit ignorată în defavoarea telefonului. Pentru că am făcut un calcu simplu: dacă de dimineață își ia so doza de dopamină de-acolo, cum, pisici, să mai poată sta copchilul ăsta atent la ceva de la școală, unde, surpriză!, că nu-i cu 8 secunde, scroll, reward și mega-uau dinamic totul? Pentru că m-a luat frica de faptul că deja creierul lui dă semne de dependență digitală iar eu nu mai vreau să lupt cu asta. Pentru că deja mi l-am încadrat în categoria de anafabeți funcționali. Pentru că l-am văzut în zona celor mulți care, dacă li se promite un kkt de reward virtual care se mișcă frumos pe un ecran, vor fi gata să muncească toată viața lor, ca un roboțel, ca să-l merite. Dresat, ca un cățeluș care nu mai gândește pentru el. L-am văzut în rolul unui zomby social iar pe mine, în rolul mamei bătrane, plângând în pumni că n-am făcut ce trebuia, la timp.  M-am văzut eșuată din rolul meu de mamă. Și m-am simțit o ratată.

M-am dus cu totul în frica de ce-o să zică lumea despre mine. În vină și rușine care s-au transformat în furie. Furie pe care mi-am vărsat-o pe copilul meu. Și l-am făcut și pe el să se simtă vinovat și rușinat. Autostrada pilotului automat pe care am văzut-o și eu, la adulții din toată copilăria mea.

Autostrada pe care am studiat-o atâta timp și despre care știu atât de multe! Acolo m-am dus!

Să ne imaginăm un semafor: când suntem pe verde, suntem pe calm și pace, putem raționa, ne putem controla, putem avea conversații constructive. Pe galben deja începem să intrăm pe niște autostrăzi, începem să ne inflamăm, e momentul să ne oprim, să ieșim din conversație, eventual respirăm și facem ce știm ca să ne recalibrăm. Pe roșu nu mai ai cu cine vorbi. Emoțiile preiau controlul. Vorba lui Jonathan Jaidt: elefantul tropăie, călărețul e pe jos. David Hawkins spune așa: emoțiile sunt mai puternice decât procesele mentale. Iar acele gânduri pe care le-am enumerat cu patos mai sus sunt doar niște fantezii care ascund realitatea.

Copilul e bine. Da, petrece mai mult timp decât socotesc eu că-i sănătos să stea pe telefon. Dar e bine.

1. În primul rând, eu nu sunt nici emoțiile și nici gândurile mele. Astea trec. După ce m-am calmat, am putut să văd motorul din spatele a ceea ce s-a petrecut.

Sapolsky, în Behave, spune așa: un comportament whatever, nu e generat doar de un stimul sau gând, de aici și acum. El are în spate o ditamai saga. Începând de la chestii din copilărie până la butonul declanșator.

De ce m-am inflamat oare așa de tare?

Adevărul e că, doar în ultimele 24 de ore, mi s-au întâmplat mai multe: ieri am auzit despre testele Pisa și analfabetismul funcțional în care ne scăldăm, am aflat de niște cheltuieli neprogramate și am de mers în șapte locuri din oraș ca să rezolv altele și altele apărute peste zi. Apoi am primit RoAlertul cu drona de deasupra capului, văleu, fuking war! Am dormit prost, m-am trezit târziu, cel mic și-a uitat ieri hanoracul la școală și m-a frecat la cap despre altul pe care nu-l găsea, le-am făcut băieților două pachete că nah, nu le plac aceleași lucruri, dar și două cafele din care, pe una, am vărsat-o. Apoi am plecat, dar am uitat telefonul și m-am întors din drum. În mașină lăsasem de ieri pe RFI și mi se cășunează să-l întreb pe Andrei, – că avea franceza în orar -, cum se spune, în franceză, la eu sunt. Verb pe care anul trecut l-a învățat și răsînvățat și strămemorat. Un kăkat de verb. Ăsta mic, cu ochi-n telefon, n-a știut. Ok, am evaluat situația, e normal să nu-l știe tam-nesam. Hai, zic: și-i spun eu cum se spune, îl conjug eu la prezent – kind reminder. Apoi întreb: deci, cum spui „eu sunt”? Copilul face o pauză de-am zis că ori m-am tâmpit eu, ori el. Mai bine să dau vina pe el. Îi iau telefonul. Repet conjugarea și apoi întrebarea. Deja iritarea mea creștea precum temperatura la termometrul de la cuptor. Copilul a simțit și, ce face creierul unui copil care anticipează nervii mamei? Intră în concediu procesele deștepte din creier pentru că ăsta este efectul panicii. A urmat aceeași pauză și un m lung.

Zice Hawkins că nu-i sănătos să reprim, să suprim, să neg sau să bag sub preș emoțiile intense. Dar nici nu-i bine pentru toată lumea să le dau drumul nestăvilite, cum am făcut eu. Că poate rănesc pe cineva – ceea ce am bifat deja.

Acum nu mai pot întoarce timpul ca pe banda de casetofon. Dar fac ceea ce pot: adică exprim, recunosc și accept. Nu mă mai bat cu emoțiile. Le ACCEPT, ceea ce nu-i chiar floare la ureche. E chiar provocator, mai ales când nu fac asta ca pe o obișnuință (încă).

A doua fază e, după manual, golirea emoției de energie. Emoția asta, furia mea, după pilotul automat, era urmată de vinovăție și rușine – emoții care-s foarte jos. Odată ce reușesc cumva să nu mă mai duc în vinovăție și rușine (după modelul propus de Hawkins pe care îl folosesc aici ca hartă conceptuală, nu ca instrument științific de măsurare -, astea au o frecvență de 30-20), ideal e să abordez mai degrabă curajul de a face diferit (curajul are frecvența de 200, care e de foarte bine). Faza asta s-a întâmplat atunci când mi-am spus că atât am putut atunci, cu resursele pe care le-am avut. Și când am planificat cum voi restaura situația cu copilul.

A treia fază e analiza – am intrat în ea când am început să scriu. După cum vezi, am început ușor în forță (nivelul de energie, cum era firesc, a crescut gradual), și, pe parcurs, am făcut o analiză cu trimiteri la autori, am dat mai multe amănunte despre cum s-a petrecut momentul și am devenit mai așezată.

Ce am uitat să zic: nu e prima mea ieșire de genul ăsta. Doar că e prima după multe altele pe care le-am oprit la timp. Da, mi-a mai și ieșit. Și cu siguranță, dacă îmi va mai veni, sunt șanse mult mai mari să reacționez diferit. Adică să mă pot opri la timp. Și da, nu este exclus să mi se mai întâmple.

A fost rău? A fost.

Pont luat din altă sursă: trauma nu ține doar de evenimentul în sine, ci mai ales de cum îl traduce și cataloghează mintea. Asociat cu o poveste înfiorătoare cablată cu fricile cele mari, el devine trumă (short long story). Odată ce se schimbă povestea legată de acel eveniment, trauma își modifică consistența. N-aș spune că gata, a dispărut. Ce s-a întâmplat, rămâne întâmplat. Doar că poate fi privit dintr-o cu totul altă perspectivă. Am mai scris despre asta, dar cel mai bine am înțeles cum funcționează citindu-l pe B. Frankl (Omul în căutarea sensului vieții).