Îți mai amintești despre Domnul Trandafir a lui Sadoveanu sau despre șezătorile la care Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, torcea de-i sfârâiau degetele, de dragul poveștilor, al clacei și a fetelor din sat?
Ei, avem și noi poveștile noastre, aici, la Bârnova, într-un loc binecuvântat cu oameni buni, talentați și harnici.
Erau odată niște călduri mari, să tot fie prin vara lui 2024, când mâțele nici șoareci nu mai prindeau iar plantele erau leșinate toate de la atâta zăpușală. Ici colo, în câte-o curte din comuna Bârnova cea cu dealuri blânde și păduri umbroase, se mai auzea câte un glas de copil care, dacă stăteai atent, auzeai cum cânta Bădiță cu pălărie. De unde oare atâta bădiță când, se știe, multe alte cuvinte noi știu ei a folosi la vremea poveștii – maincraft, gheiming, epic, spaunăr și din astea?
Domnul Radu, care de mult cântă în corul Bisericii Sfântul Nectarie din Iași dar și la coruri și mai mari (Filarmonica din Iași), este, de fel, profesor de cântat. Ce s-a gândit el într-o bună zi (când nu era chiar așa de cald)? Ia să adune copiii care sunt în vacanță, mici și mărișori, la o cântare! Nici una, nici două, a făcut o strigare adevărată, din om în om, și una modernă, pe, și anume, feisbuc, de s-au adunat vreo 25 de copii. Cu tot cu părinți, că erau din toate colțurile comunei și nu puteau veni chiar de capul lor. Au repetat o dată, au înregistrat a doua oară și au și filmat, a treia dată. O minunăție de videoclip! Așa se face că după trebușoara asta s-a cam dus vestea că la Bârnova este un cor de copii acătărea. Iar vestea asta bună s-a lăsat cu una și mai bună: copiii au fost invitați la un ditamai festivalul de folclor, la Fălticeni.
Ei, acu să te ții!
Că nu-i ca la repetițiile din curtea Oazei și nici ca-n viile de la Gramma. E cu port tradițional care să fie la fel, e cu repertoriu, cu melodii știute bine-bine, cu autocar de dus până acolo și cu emoții mari cât Castanul Unirii din Vișan.
Și unde nu s-au adunat, mări, să te ții, mamele copiilor cu glasuri zglobii la Doamna Mona în curte, de-au pus la cale fuste, brâuri, ii, încălțări, flori de pus în păr și câte și mai câte trebuincioase pentru cântarea de la Fălticeni! Ce ne-am fi făcut noi fără Doamna Mona care a deschis toate ușile de la Pietenii Bârnovei? A scos materiale, mașini de cusut și toți foarfecii ca treaba să meargă strună iar copiii, cei 25 din care 19 mândre fete, s-au rotit în fustele croite, cusute, descusute, croite iar si cusute înapoi până noaptea târziu. Că s-a lucrat cu spor, asta se vede fără ochelari. Dar cum s-a lucrat – asta-i toată magia: ca la o șezătoare despre care pomeneam la început. Glasul bunicilor l-am avut de la Doamna Mona. Mamele și-au dat ghes ca să iasă treaba repede și bine făcută iar copiii au zumzăit, au împletit brățări, au cântat și au cules mere din care n-au mai rămas decât niște cotoare roase până la sâmburi.
Ei, dragii mei, o seara ca asta, mai ceva ca-n povești, rar mi-a fost dat să trăiesc! Este atât de plin sufletul cu bucurie, grijă, emoție – pfff! Nu degeaba se făceau clăcile și șezătorile în satele românești până hăt încoace. Poți face zece școli din alea mari ca să ajungi la aceeași concluzie: sensul vieții este deja în noi, la un mic efort-distanță. Iar oamenii vindecători împreună cu care se face hora comunității sunt atât de aproape!
De-acuma, treaba ce-a fost de făcut s-a terminat: copiii au, toți, port aproape tradițional (nu le-am făcut catrințe și nici opinci – asta e treabă pentru alte șezători). Mai au de cântat și de mers la Fălticeni (doar n-am terminat povestea aici). Și de-or fi pe podium, și de n-or fi, noi tot ne umflăm în pene de mândrie și drag! Domnul Radu care seamănă cu Domnul Trandafir, cu vorba blândă și glas molcol, mai are de drămuit zilele astea toate versurile pe calapodul vocilor copchiilor cei mai minunați din tot universul, alături de restul copchiilor din tot același univers încăpător!
