S-au îngălbenit. Scrisori de acu aproape 30 de ani. De la prietene, de la admiratori. Le-am recitit, cu mintea de acum, înapoi în timp, cu multă bucurie și haz.
Când scrii scrisori?
- Când nu-i poți vorbi.
- Când nu te poți exprima în cuvinte.
- Când vrei să-i mulțumești.
- Când ai atât de multă furie și atât de multe de vărsat!
- Când ai un secret pe care nu-l mai poți ține.
- Când ai să-ți spui tu, ție, multe.
Când nu-i pot vorbi.
Acum putem comunica imediat telefonic, pe email, mess și toate formele de media. Dar atât de puțini suntem care chiar îi vorbim autentic celuilalt. Și pentru asta sunt 1000 de motive…
Cu cei care nu mai sunt, nu mai putem vorbi. Lor am vrea să le zicem multe, dacă ne-au fost apropiați. Să ne plângem, să ne lăudăm, să ne destăinuim ca odinioară, să le zicem că ne e dor, să-i jelim, să le cerem sfatul. Cumva, cred că aceste scrisori chiar ajung unde trebuie.
Când nu mă pot exprima în cuvinte.
Eu sunt timidă. Deși în public vorbesc mult și, probabil, coerent, nu reușesc să scot două vorbe atunci când cineva mă ceartă, când sunt vinovată de ceva, când sunt tristă. Deși am argumente, deși sunt adult, deși îmi asum consecințele, deși nu e o mare brânză, deși, deși…
M-am plictisit să fiu victima propriilor mele limitări și muțenii. Și, ca să nu le mai strâng în ficat, le scriu. Scriu scrisori lungi. Pe mail, pe hârtie. Pe unele nu le mai trimit niciodată. Dar, dacă am trăit o nedreptate, o recitesc, o îmblânzesc și o trimit. Sentimentul de ușurare este atââât de eliberator!
Când vreau să-i mulțumesc.
Acestea sunt cele mai faine scrisori din lume! Este forma aceea de conectare profundă, de exprimare a recunoștinței, de a-i arăta cât de mult contează.
Acu 3 ani am trecut prin Bulgaria și ne-am cazat într-o casă cu multe cotloane, însă foarte plăcut amenajată și pregătită pentru noi. I-am scris gazdei, pe o foaie, un scurt text de mulțumire. Când, în vara asta, am sunat ca să facem o rezervare, doamna și-a amintit de noi ca și cum am fi fost ieri pe la ea, nu acu 3 ani. Ne-a primit ca pe niște prieteni apropiați.
Când am atât de multă furie!
Muțenia e felul după care îți dai seama că sunt extrem de furioasă deși am multe de zis. Deși, dacă nu mă vede nimeni, trântesc și bombănesc de zici că m-am transformat în altceva. După primele ședințe de psihoterapie, după ce am primit diagnosticul de cancer, psihologul s-a prins că am o debara plină de nespuse. Nerostitele furii. Tristeți, regrete, vinovății și frici – ale mele și ale altora – care, hrănite cu timp și resentimente, au crescut mari și s-au transformat în furii. Și, probabil, au mâncat cu dinții din colon și ficat. Față de situații, nedreptăți, persoane. Mi-a dat ca temă să scriu scrisori. Pe care, ar fi bine, să nu le trimit. Cel puțin, nu imediat. Pe cele mai eliberatoare le-am scris după recidivă. Mi-am făcut un obicei. Când îmi îngheață cuvintele în gât, scriu.
Când am un secret
Secretele care sunt pline de resentimente, vinovăție, frică. Pe alea care, odată spuse, pot afecta multe persoane. Dar care ținute, te mănâncă pe dinăuntru cu meticulozitate. Scrisul lor e o forma de eliberare. Încuie-le într-un seif, dă-le foc, îngroapă-le. Dar nu le ține.
Când am să-mi spun eu, mie, multe.
Scrisorile către mine, cea mică sau mine, cea de peste ani, sunt punți. Punți de iertare, acceptare și iubire către copilul care am fost. Punți de vizualizare, construire de perspective și visuri, către cea care voi fi.
Pe această temă este multă literatură. Numai când scrii pe google the inner child, apar poze, cărți, cursuri și meditații.
Fii curios, cercetează și scrie-ți. Scrie, în general. Folosind tastatura, hartia, pereții sau ce mai găsești ca suport pentru cuvintele care deja există. Doar te așteaptă ca să le dai drumul. Dacă preferi un jurnal special pentru momentele tale de introspecție, ai aici aproape 20 de modele pe care nu le mai găsești în altă parte. La fabuloasa sumă de 35 de lei. Le-am făcut cu gândul mai mine, la tine, la oamenii care mi-s dragi.
