Capitol băgăcios chiar de la început. Scris pe 30 iunie 2019

A trecut un an și jumate de la data când am redactat rândurile următoare din care, cu milă, am tăiat un pic. Am făcut-o pentru că mi-am dat seama că erau prea disperate și incoerente. Evident că acum văd situația cu totul altfel. Încerc în același timp să nu alterez prea mult din scrierea de atunci, încărcată cu tot ce-am trăit eu la acel moment.

Negare. Furie!

În momentul în care am scris rândurile de mai jos, eram într-o căutare febrilă a sensului vieții. A răspunsului la întrebarea de ce eu? și a metodelor alternative de tratament. Îmi era groaznic de frică de moarte și de schilodirea fizică, de durere. Aveam senzația că, dacă voi fi operată, voi face caca în pungă toată viața. Aveam deja senzația că miros a rahat și devin cea mai respingătoare ființă de pe pământ. Asta dacă scăpam cu viață! Deci, oricum o dădeam, ieșea prost.

La momentul respectiv aflasem că cele cancere se pot trata din cap. Adică doar cu mintea și sufletul. O dăm pe fericire și iertare, căutăm cauza traumei psihologice, vedem unde-i drama, o dezgropăm, facem pace cu ea și gata, cancerul dispare. Fiind o cerebrală, nu m-au convins doar câteva povești că așa ceva ar fi posibil. Căutam explicația logică. Să menționez că soțul meu (cred că și mama, dar nu mi-a spus-o niciodată) era de-a dreptul îngrozit de faptul că refuzam, fără argumente, soluțiile medicinei alopate?

Ce vei citi în continuare sunt de fapt încercări disperate de a mă convinge că dacă îmi setez mintea pe vindecare mă voi face bine. Te previn că am fost tentată să șterg tot capitolul pentru că… ai să te convingi tu în capitolul 21 despre ce vorbesc.

Gata, am terminat capitolul băgăcios.

–––––––––

Am aflat eu, mai demult, că oamenii nu-s chiar ceea ce par. Dar nu, n-am crezut, nu! Dar nici n-am uitat c-am auzit asta…

Să zicem că vine unul la tine și te întreabă:

 – Cine ești?

 – Păi sunt cutare, și fac aia, și aia, și știu, și dreg, că eu sunt și un pic șef, măi-măi, câștig bine, am casă, trei mașini. Sunt tare!

Și o primești: 

– Rahat cu mac! Ești un prost și-un sclav cu ochi, asta ești!

 – Ai de mine! Da se poate!?! 

Adevărul este că nu ești ceea ce crezi că ești. Adică roluri și lucruri. Ești un spirit băgat într-un corp și înzestrat cu o minte care își amintește doar ce i s-a întâmplat în viața asta, până acum. Și care e ferm convins că ceea ce nu știe sau n-a văzut, nu există.

Dialogul continuă:

 – Și cu ce treabă pe aici? Adică ce pușca mea faci tu pe pământul ăsta?

 – Păi știi, eu am servici, muncesc într-o firmă care mă plătește bine, am un birou mișto, am să mă căsătoresc, voi face doi copii, fac credit și-mi iau și casă, mașină, televizor cât peretele, smart…

 – Hello! Măi oameni buni (acuma urmază o genralizare, că de asta se ia de cap și vorbește la plural), voi vă confundați cu programele sociale! Omule, misiunea ta în viața asta – la atâta se rezumă? La chestii materiale și la roluri? Pe bune? 

Și tu ridici din umeri, că alt răspuns pur și simplu nu-ți vine în minte. Cred că ai ochii cât cpele și palml încep să transpire abundent.

 – Dacă ai afla acum că mai ai de trăit o săptămână – ce ai face? Dar ce ai schimba, mai ales?

Te-ar cuprinde 2 treburi: frica de moarte și panica pentru că ai avea o lista cam lungă pentru doar 7 zile.

Cam asta se întâmplă și cu cei care află că au CANCER. Pentru că, deseori, cancerul este asociat în mintea noastră cu bătrânețea, tristețea, suferința și moartea. La fel stă și imaginea noastră despre MOARTE – grație religiei, moartea este absolut înfiorătoare!

Deci, afli că ai cancer, pac! se face switch-ul cu ideea de suferință și moarte și uite-așa de lin te duci într-o depresie simpatică de unde nu te mai scoate, (scuze din nou pentru asociere), nici, doamne-iartă-mă, Dracul!

După cum am povestit în Capitolul 2, cancerul (meu) s-a dezvoltat tocmai pentru că există un dezechilibru dintre simțire, gândire și acțiune. Dezechilibrele nu sunt prea vesele. Pe cale de consecință înseamnă că stresul, tristețea, supărările, furia, ura, invidia și tot ce simți care nu are treabă cu iubirea, acceptarea și iertarea pot genera chestii în corpul nostru. Benigne, maligne, de tot felul. Într-o viață suntem bolnavi de cancer de mii de ori. Ai șanse să-ți iasă în analize doar dacă insiști pe un aspect și nu reușești să-l depășești.

Pe de altă parte, vezi oameni care au trecut prin adevărate traume, pentru care cuvântul stres este prea slab pentru a le defini suferința. Văd interviuri cu băbuțe și moșnegei care povestesc cum au supraviețuit lagărelor naziste, deportărilor, abuzurilor, foametei, frigurilor, molimelor și detenției. Și eu mănânc echilibrat, am moștenire genetică bună, familie longevivă, mă mișc non-stop, sunt la casa mea și, pac! fac cancer. Unde am greșit?

Apropos, asta e din faza de negare. Bifată deja!

Revenim. Șansa de a reechilibra un organism este acordarea lui. E ca și cum ai acorda cele 3 coarde (sau corzi) care cântă de te dor urechile de fals, când faci ceva ce nu-ți place, sau nu vrei, când ești obligat sau când faci concesii, compromisuri. Când faci ceva ce-ți place cu adevărat, corzile tale cântă armonios. Faptul că eu scriu acum toate astea, îmi face plăcere, mă incită să găsesc cea mai bună asociere de cuvinte pentru a-ți transmite ce mi-am propus, îmi antrenează creativitatea, imaginația. Acum sunt într-un moment de adevăr pe care ți-l ofer necenzurat, în speranța că va fi de folos cuiva. În momentul ăsta, eu mă vindec!

Am ajuns la concluzia capitolului: nu-i niciun Domn sau Doamnă vinovată de alegerile noastre faine sau tâmpite, de bolile noastre, de eșecurile sau de morțile noastre. Noi avem un liber arbitru pe care îl folosim neîncetat, chiar dacă destul de cenzurat. Noi suntem Creatorii vieții noastre!

Îndrăznește să crezi că poți să-ți schimbi cursul vieții. Că poți să faci orice. Sună fantastic? Da, sună!

Știu că-i greu de înghițit ideea asta pentru că nu intră prea ușor în aria de acceptare. Avem niște programe zdravene care ne țin bine protejată aria de acceptare. Să știi că nu e musai să mă crezi. Încearcă doar.

Ce-ar fi ca mâine, când te trezești, să spui așa, cu lejeritate, ca și când ai spune că ai să te speli pe dinți cu periuța: Eu, azi, voi avea o zi grozavă! În care am să depășesc ușor provocările și mă voi bucura de succesul meu. Sau adaptează la ce dorești tu să ți se întâmple fain mâine. Nu ai ce pierde, ai doar de câștigat.

Capitolul 4 este despre cum am mers cu tălpile goale prin zăpadă, pe marginea străzii. Despre cum am aflat de oameni extraordinari, unii chiar celebri, cu care am stat la taclale. Despre cum am experimentat moartea, în transă. Și despre multe alte țăcăneli!

Bucură-te de viață!

Încă un capitol băgăcios scris pe 30 iunie 2019

Nu am mai povestit cum am mers cu picioarele goale prin zăpadă, chiar dacă am făcut-o. Am făcut-o pentru că era momentul să schimb ceva, să fac ceva nou, orice, și pentru că nu voiam să mor înainte să o bifez și pe asta.

Aș fi putut să povestesc și despre cum am experimentat moartea în transă. Nu știu cât de autentic a fost momentul, dar cu siguranță a mai fost un pas spre a-mi da seama că moartea nu e chiar înfiorătoare. E pur și simplu o trecere. Spunea un mare înțelept că de fapt toată viața ne pregătim pentru moarte. Ne doare când ne gândim la durerea celorlalți. Ne doare lipsa celor care mor. Dar moartea noastră? Logic ar fi să nu ne sperie. Dar s-o ia naiba de logică, că am face pe noi dacă ar veni unul și ți-ar pune la tâmplă un pistol, spunând: cetățene drag, atât a fost scris, fii fericit pentru că vei muri ușor, fără chinurile bătrâneții, bolii, înecat, asfixiat sau înfometat. Poc! și gata. 

Nu mă sperie, pe dracu!