9 ianuarie 2018
– Doamna Șoșu, treziți-vă, haideți, treziți-vă! – blând dar ferm, așa cum știu asistentele dintr-o clinică privată să își trezească pacienții sedați pentru diverse intervenții.
– Vaai, sunteți atât de tânără…
Eu, în sinea mea, știu că nu mai sunt atât de tânără pentru că peste vreo 3 ani și ceva fac 40. Sunt eu slăbuță, dar fața și firele albe de păr mă cam trădează. Deci – de ce oi fi atât de tânără ca o zână și de ce atâta compătimire?
– Aveți un neoplasm care pare a fi malign, am prelevat și o proba pentru biopsie. Vineri (peste 3 zile) vine rezultatul, mai aveți de achitat prelevarea la casierie.
Neoplasm și malign… nu prea suna bine în combinație cu mila din glasul doamnei doctor.
– Deci… cancer?
– Așa pare a fi, dar mai bine așteptăm rezultatul.
Soțul meu era alb ca varul, eu eram încă amețită după anestezie și cu chef de glume.
– Hm, chiar mă gândeam să mă tund cheală, da nu am avut curaj până acum, ha, ha!
M-am dus acasă, copiii erau lăsați la o vecină. Ei cu chef de joacă, eu sub anestezie cerebrală, soțul anesteziat de veste. Am mai citit de câteva ori biletul de externare, cu google în paralel, pentru explicații aprofundate și, ca să vezi, toate drumurile duceau către cancer.
Ok, aștept până vineri, poate… mai am o șansă.
Vineri, pe 12, pe rezultat scria într-o formă mai puțin accesibilă unui om care nu are prea des de-a face cu termenii medicali, că e malign, deci cancer.
– Sunteți programată săptămâna viitoare la doctorul Cutărescu, la IRO (Institutul Regional de Oncologie), el vă poate prelua de acum înainte.
Oncologie… oamenii de acolo chiar au… CANCER.
Un om normal la cap, când află despre așa ceva, se prăbușește. Pentru că asociază instant cancerul cu moartea. Apoi trece printr-un proces cu mai multe etape, cu el însuși. Psihologii au descoperit că etapele astea se manifestă cam la toată lumea în aceeași ordine. Să le spunem etapele pierderii. Le trăiești în special în cazul în care cineva apropiat ție, moare. În cazul meu, am conștientizat că mi-am pierdut sănătatea și sunt șanse reale să mor… curând. Adică să MOR CURÂND!
Etapele se cheamă așa: șocul inițial, negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea și integrarea pierderii.
Eram, bine merci, în șoc. Doar în șoc. Cu excepția faptului că începusem să rostesc, să verbalizez că am cancer și că trăiam în continuare cu dureri și tot tacâmul unui cancer de colon, mi-am continuat activitățile zilnice destul de liniar, fără să vărs nici măcar o lacrimă de mila propriei mele vieți. Nimic nu mi se întâmplase mie, cu adevărat…
Continuarea în capitolul al II-lea – săptămâna viitoare, pe 14 Februarie.
PS: Acum o parte din cei apropiați mie știu, cei mai mulți încă nu. Am amânat publicarea până când m-am asigurat că cei mai importanți oameni din viața mea s-au familiarizat cu gândul și au primit vestea de la mine, personal.
Scopul pentru care m-am hotărât să scriu este acela de a transmite un mesaj. Și pentru că nu vreau să repet pentru toată lumea aceeași poveste de un milion de ori. Deja e obositor. Și pentru că am observat că mă exprim mai bine în scris iar scrisul îmi face bine.
O altă temere care m-a făcut să amân publicarea a fost că nu știam cum să fac asta fără să trezesc milă și să evit valul mesajelor de compătimire și încurajare pentru care mulțumesc, dar pe care te rog să nu mi le transmiți. Dacă ai impulsul de a-mi scrie mie, personal, ceva, nu o face. Sunt multe persoane cu cancer. Eu nu sunt un caz disperat. Eu sunt povestea care are menirea de a te inspira.
