Cu cât e mai rar, cu atât e mai valoros.
Oricum, felicitări pe hârtie, primite în poștă, nu prea mai primește nimeni. Decât de la politicieni – pentru vot, de la biserică – gen kind reminder for confession & contribution sau de la companii care vor să-ți vândă câte ceva. Uitasem de facturi – dacă nu ai bifat varianta electronică.
Dacă ai prins Revoluția, felicitările erau ca Like-urile: cu cât aveai mai multe în cutia poștală (și vedeau și vecinii), cu atât erai mai cunoscut, iubit sau stimat de comitet!
Cât de mult o așteptam pe mama să vină cu teancul de felictări cu sclipici: cum le scria cu o caligrafie pe care nu am putut s-o egalez nicicum si cum mi se termina saliva de la atâta lipit de plicuri și timbre! Ehee! Alte vremuri!
Mno, bun!
Parcă și văd ce figură surprinsă or să facă rudele sau prietenii când vor primi în poștă un plic old-fashion! Eu am testat. S-a lăsat și cu lacrimi, parol! Iar copiii vor pune multe întrebări – pentru ei va fi ceva absolut inovator. Si daca le mai scrii și o scrisorică, îi dai pe spate pe toți cu inovația asta veche! Sau doar cu caligrafia. Fără autocorect.
Așadar, la atelierul de felicitărit e numai de bine, mai mult de tăiat și lipit decât de desenat și colorat.
Mă asigur că voi avea plicuri și timbre suficiente, ca să fie misiunea dusă până aproape de capăt. Mai trebuie să le scrii și să le bagi într-o cutie poștală – unde or mai fi și astea? Facem cercetări și le găsim.
Tema ta e să ai lista cu persoane în cap și, cumva, să faci rost de adresele de domiciliu fără să intre la bănuieli.
Yacasșa, felicitări!
Aici am un exemplul unei felicitări comune, de la mai mult de 10 persoane. O parte din ele obișnuiesc să scrie romane. Cu litere mari! Așadar, ca să fie loc pentru toată lumea, fără înghesuială, am inserat mai multe pagini în interior, ca să fieeeee!
