Scrisoare catre fiica mea

 

Draga mea /Dragul meu / Dragostea mea,

Îți scriu pentru că nu știu cum s-o spun altfel: te iubesc atât de mult încât uneori nu mai știu ce să fac cu iubirea asta! Mă depășește și, în acelși timp, mă face să-mi fie frică de tot ceea ce ți s-ar putea întâmpla rău. Da, chestii de părinți old school, știu. Și, din fricile astea pe care, din fericire, nu le cunoști, mă enervez des. Îmi ies din fire. Ridic tonul. Spun lucruri pe care le regret. Sunt momente în care simt că explodez și, sincer, nu știu cum să mă port cu tine. Nu pentru că nu te iubesc, ci tocmai pentru că te iubesc și mi-e frică. Așa se manifestă frica asta idioată: se transformă într-o furie și mai idioată.

Mi-e frică atunci când nu ajung la tine.
Mi-e frică atunci când te închizi.
Mi-e frică atunci când simt că vorbim, dar nu ne mai auzim.

Sunt momente în care panica e atât de mare încât simt, la propriu, că îmi fuge pământul de sub picioare. Că pierd ceva esențial între noi și nu știu cum să-l recuperez. Și, din panică, greșesc.

În loc să mă apropii, împing.
În loc să ascult, corectez.
În loc să te văd, te judec.

Pentru asta, îmi pare rău. Cu adevărat.

Nu mă scuz. Îmi asum.
Sunt adultul dintre noi și responsabilitatea e a mea, chiar și când nu reușesc să o duc cum mi-aș dori.

Știu că te-am făcut să simți, uneori, că nu ești suficient de bună. Că nu ești „cum ar trebui”. Că ne dezamăgești. Și asta doare. Dacă aș putea lua înapoi acele momente, aș face-o fără să clipesc.

Adevărul este că nu te-am ascultat destul. Am fost prea ocupat cu ce cred că ar trebui să fii și prea puțin atent la cine ești tu, acum.

Mi-e greu să recunosc asta, dar cred că încă te tratez, pe alocuri, ca pe un copil mic, când tu ești deja la o vârstă la care lumea se deschide și te caută, iar tu, în același timp, te descoperi pe tine însăți. Știu că diferența dintre generațiile noastre e mare. Lumea ta e alta. Ritmul tău e altul. Presiunile, grijile, sunt altele.

Când insist pe școală, pe învățat, pe „mai mult”, nu o fac pentru că nu te accept. O fac pentru că mi-e frică să nu îți fie greu mai târziu. Mi-e frică să nu te lovești de o lume care cere mult și oferă puțin. Frica asta nu mă face mai înțelept. Mă face, uneori, mai căpcăun decât mi-am imaginat vreodată că voi deveni.

Mi-aș dori să vezi câte lucruri minunate îți pot fi accesibile dacă îți lași ușile deschise:
– să călătorești oriunde în lume fără frică și fără limite,
– să lucrezi în domenii care contează, care schimbă, care creează,
– să înțelegi lumea, să o schimbi, nu doar să o consumi sau să fii o spectatoare docilă,
– să ai voce care să fie auzită și înțeleasă, nu pe care să o înnăbuși, noaptea, plângând, în pernă,
– să poți alege oameni, nu să depinzi de ei,
– să faci artă, știință, tehnologie, educație, leadership,
– să ai libertatea de a spune „nu” atunci când ceva nu ți se potrivește,
– să îți construiești o viață fabuloasă care să fie a ta, nu una mică, strâmtă sau impusă.

Dar vreau să fie foarte clar ceva: chiar dacă drumul tău nu va fi cel pe care mi l-am imaginat eu, voi merge lângă tine. Nu în fața ta. Nu peste tine. Lângă tine.

Nu sunt un părinte perfect. Sunt un părinte speriat care te iubește.
Un părinte care mai greșește.
Un părinte care încearcă să repare.

Vreau să învăț să te ascult fără să te întrerup.
Vreau să știu ce simți, nu doar ce faci.

Te iubesc. Chiar și când mă enervez.
Te iubesc chiar și când simt că te-am pierdut.
Te iubesc chiar și când nu știu ce să fac.

Și sunt aici. Nu plec. Nu renunț niciodată la tine!

Cu toată dragostea mea,
Mama / Tata