În articolul trecut am povestit despre cazul Greciei care, de curând, a urmat cam același traseu pe care îl urmăm și noi. Deci, exită un precedent, unul destul de recent. Dar pe noi, istoria ne lasă nepăsători și reci. (Moment de cădere în tristețe și un suspin). Hai să continuăm.
Spre deosebire de o firmă, o țară nu poate fi „închisă”, executată silit sau scosă la licitație pe OLX.
Dar poate ajunge într-un colaps financiar (dramă în 3 acte).
Cum? Simplu. Cheltuie mai mult decât produce… și o face ani la rând. Apoi se împrumută ca să plătească datoriile vechi. Apoi se împrumută ca să plătească dobânzile. Apoi se roagă să nu vină o criză globală, o pandemie sau o recesiune. (Ups!)
Actul I – Când banii nu mai ajung nici de salarii, dar tot angajăm verișori pe post de consultanți.
Să zicem că guvernul României cheltuie pentru:
- salarii și pensii,
- alocații, vouchere și promisiuni electorale,
- și, ocazional, autostrăzi în PowerPoint.
Dar colectează taxe puține. Adică în UE suntem printre ultimii la venituri bugetare raportate la PIB. Ce facem atunci?
Hai să ne împrumutăm, ce mare lucru?
Și ne împrumutăm. Iar datoria crește.
Dar la un moment dat, băncile și investitorii zic: Stai așa, poate România nu-și mai permite să ne returneze banii. Hai să cerem dobânzi mai mari. Dar hai să nu le mai dăm deloc!
Și yacașa începe dansul pe gheață subțire cu FMI, Comisia Europeană și tot Bruxelles-ul.
Actul II – Ziua în care statul rămâne fără bani și iese la TV cu voce tremurândă.
Ce înseamnă, practic, un faliment de stat?
- Salarii tăiate sau întârziate în sectorul public.
- Pensiile nu mai vin la timp.
- Ministerele n-au bani nici de toner la imprimantă.
- Leul se prăbușește, Euro urcă, indicii inflației se învârt ca o roțile de la păcănele.
- Se taie cheltuieli din toate direcțiile – dar ai grijă, nu de la clientela politică – aia e cu „scutire”.
Apoi vine scrisoarea de dragoste de la FMI: Dragă România, îți dăm bani… dar doar dacă ne promiți că o lași mai moale cu cheltuielile populiste și începi să colectezi TVA și taxe klumea.
Actul III – Cum prevenim ca România să nu-și vândă ouăle de sub cloșcă?
România NU e în faliment. Încă. Pentru că:
- Datoria publică a crescut în ultimii ani.
- Deficitul bugetar sare regulat peste limitele admise în UE.
- Veniturile din taxe sunt slabe.
- Angajările la stat se fac cu „recomandare” în loc de competență.
O țară nu dă faliment dintr-o dată. O face puțin câte puțin, zi după zi, cu fiecare decizie populistă, cu fiecare împrumut negândit și cu fiecare lider care uită că banii publici sunt, de fapt, bani de acasă. De la tine, de la mine, de la vecina care merge cu autobuzul și de la bunicul care încă mai speră că i se indexează pensia.
