În decembrie 2024 am fost la sediul CESE (Comitetul European Social-Economic) – Bruxelles. Cu Lori și Anca de la Asociația Împreună pentru Miroslava, în cadrul programului Green Jobs for a Green Life. O ocazie extraordinară pentru a vedea ce și cum fac, efectiv, cei care iau decizii macro și ne reprezintă. Evident, am intalnit, ascultat și discutat cu oameni care chiar știu cu ce tacâmuri se servește politica internă în contextul marii mese a politicii europene și globale.

Cu Stefan Pădure și Mircea Mitruțiu eram familiarizați, fiind mentorii noștri.  Numele lor e link-uit cu profilul lor de LinkedIn, ca sa ai acces la un CV și un profil cât mai relevant.

Cu cine altcineva (link-urile duc la profilele lor de la CESE iar pozele sunt în ordine)?

Laurențiu Plosceanu, reprezentant al patronatelor.

Ionuț Sibian, reprezentant al societății civile

Cristian Pîrvulescu, reprezentant al societății civile

Petru Dandea, reprezentant al Confederației Cartel Alfa 

Pe lângă materialele și prezentările pregătite pentru noi, discuțiile s-au dus uneori în zone pe care le-aș numi the grey zone of economics and politics www. Țineți minte cum făceam noi ochii când, la școală, se mai scăpa câte un prof și ne făcea educație sexuală (ups!)? Ei, cam pe-acolo au fost discuțiile, ca nivel de noutate amestecată cu uimire, curiozitate și indignare. Și, atenție! S-a discutat doar politică și economie. Pîrvulescu și Dandea sunt absolut fascinanți!

Ca să mă mai și opresc din atâta fascinație, mă opresc la un singur subiect: falimentul unui stat.

Studiu de caz: Grecia.

Următorul stat care va experimenta falimentul? România. Dacă în decembrie se vorbea cu o ușoară detașare despre asta, acum este o certitudine.

Dar cum a ajuns Grecia în pragul falimentului (criza datoriilor)?

(ca să înțelegi cam cum stă treaba și la noi)

Actul I: cum a început totul

După ce Grecia a intrat în zona euro în 2001, a început să se bucure de credite ieftine. Practic, pentru că făcea parte din clubul țărilor „serioase” cu euro, investitorii au început să aibă încredere că Grecia e un loc sigur unde să-și bage banii. Așa că Grecia a împrumutat mult și ușor.

Doar că… în loc să investească acei bani în dezvoltare, infrastructură sau reforme, guvernele de atunci au cheltuit mult pe salarii publice, pensii și beneficii sociale, dar fără să adune la fel de mult prin taxe.

Actul II: secretele ies la iveală

În 2009, noul guvern a anunțat că deficitul bugetar (diferența între cât cheltuie și cât încasează statul) nu era 6%, cum se raportase, ci de fapt 13% – bum!

Investitorii și UE s-au panicat: „Stai, cum adică? Ați mințit în statistici?!”

Apoi a venit ratingul de risc: Grecia a devenit o țară riscantă, iar dobânzile la care se putea împrumuta au crescut uriaș. Nimeni nu mai voia să-i dea bani ieftin.

Actul III: criza izbucnește

În 2010, Grecia a fost practic în faliment tehnic – nu mai putea plăti datoriile și nici salariile bugetarilor fără ajutor. Așa că a cerut sprijin de la Uniunea Europeană și FMI (iar când apelezi la FMI e ca și cum ai recunoaște că ești incapabil să-ți faci treaba în țara ta.  FMI este complet lipsit de sentimentalisme – unde zice că trebuie să tai, nu se discută. Se execută!).

Așadar, ajutorul a venit cu condiții dure:

• reduceri de salarii și pensii,
• creșteri de taxe,
• restructurări masive.

Toate astea au dus la proteste uriașe, șomaj, recesiune prelungită și o societate în suferință.

Actul IV: ce s-a întâmplat cu datoria?

Pentru a evita colapsul total, Grecia a primit trei mari pachete de ajutor internațional (bailouts) în 2010, 2012 și 2015. În schimb, a trebuit să implementeze reforme dureroase.

Datoria publică a rămas uriașă, dar o parte din ea a fost restructurată. De fapt, un moment istoric a fost în 2012 când creditorii privați au fost forțați să accepte o reducere („haircut”) a datoriei – adică au pierdut bani.

Epilog: ce am învățat?

• O țară nu intră în faliment exact ca o firmă, dar poate ajunge insolventă, adică incapabilă să-și plătească datoriile.
• Lipsa de transparență, cheltuielile exagerate și lipsa reformelor pot duce la dezastru.
• Zona euro oferă protecție, dar și responsabilitate.
• Criza greacă a forțat UE să creeze mecanisme de salvare și supraveghere economică mai stricte.

În articolul următor voi povesti mai mult despre ce se întâmplă în România.

PS: lectură opțională pentru clariate – Technofeudalism – What Killed Capitalism de Yanis Varoufakis, fost ministru de finanțe al Greciei, imediat după niște alegeri în stilul lui Napoleon – gen după mine, potopul! – cam cum prevăd că va fi și la noi.